Reprezentativ

Sărbătoarea Paștilor în tradiția elenă

Bun găsit, dragi prieteni! Călătoria noastră prin calendarul elen ne-a adus la cea mai

ΧΡΙΣΤΟΣ-ΑΝΕΣΤΗ
Sursa foto: internet.

importantă sărbătoare a primăverii și a anului religios, și anume Sfintele Paști.

Sărbătoarea are o vechime de milenii, numindu-se mai întâi ”Pisach” de către egiptenii antici care marcau echinocțiul de primăvară. În perioada lor de sclavie în Egipt, evreii au preluat sărbătoarea pe care au numit-o ”Pesach”, dar , după eliberarea lor și întoarcerea pe pământul natal, i-au dat o altă semnificație, celebrând miracolul despărțirii Mării Roșii de către Moise și încheierea unor ani lungi de sclavie egipteană. Cu timpul, sărbătoarea a căpătat și un caracter agrar, acum fiind aduse la temple ofrande de miei și semințe, pentru roade îmbelșugate și bunăstare.
Creștinismul a adus câteva modificări acestei sărbători, accentul fiind pus acum pe miracolul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Consiliul Ecumenic din anul 325 a stabilit ca Paștele creștin să fie celebrat în duminica de după prima noapte cu lună plină de după echinocțiul de primăvară. Acest raționament s-a bazat pe două motive: în primul rând, să se diferențieze de Paștele evreiesc care se sărbătorește după prima noapte cu lună plină de după echinocțiul de primăvară și apoi, să se marcheze faptul istoric al Învierii care s-a petrecut după Paște.
Pentru eleni, ca și pentru întreaga lume creștină, Paștile nu se rezumă doar la cele trei zile ale Învierii, ci se întinde pe o perioadă de peste 120 de zile, începând de la Duminica Vameșului și a Fariseului și finalizându-se cu Sărbătoarea Cincizecimii, adică de Rusalii. Postul de 40 de zile de dinaintea Paștilor este precedat, în tradiția elenă, de Joia Afumată și Carnavalul care marchează Lăsata Secului. Apoi, Sâmbăta lui Lazăr amintește de minunea pe care a săvârșit-o Iisus cu 8 zile înainte de Învierea Sa. În această zi, femeile bătrânei Ellada coc prăjiturele în formă de om strâns în scutece, cu ochi de cuișoare, umplute cu stafide, smochine, nuci, miere și alte fructe, pe care le numesc ”Lazarakia” sau ”Lazarides” și pe care le impart îndeosebi copiilor. În Kos, fetele logodite fac câte o astfel de prăjitură de mărimea unui bebeluș și o împodobesc cu fructe, flori, broderii și o trimit logodnicului.
Învierea Domnului este ”Sărbătoarea sărbătorilor” pentru eleni, care se pregătesc trupește și sufletește în tot timpul Săptămânii Mari pentru întâlnirea cu Hristos cel Înviat. La fel ca și în România, gospodinele se apucă de trebăluit din Joia Mare, când vopsesc ouăle și coc ”tsoureki”, echivalentul cozonacului românesc. În Vinerea Mare, totul este trist, funebru, atmosfera este apăsătoare în toate comunitățile, pentru că se comemorează moartea lui Iisus. Fetele tinere împodobesc cu flori ”Epitaful”, un fel de catafalc al lui Iisus care seara este scos din biserică și purtat prin oraș sau sat în cadrul unei procesiuni funerare. În Vinerea Mare femeile iau o pauză din robotit prin casă, iar bărbaților le este interzis să joace cărți.
pasxa3
Sursa foto: internet.
Momentul Învierii este celebrat cu multă bucurie la miezul nopții dintre Marea Sâmbătă și Duminica Paștilor. Întreaga comunitate se adună la biserică de unde primește Lumina Sfântă, iar acum este momentul în care copiii din Creta îl ”ard pe Iuda”, adică aprind la miezul nopții o păpușă antropomorfă care întruchipează pe autorul celei mai cunoscute trădări din istoria omenirii. Cel mai spectaculos obicei este cel al locuitorilor din Corfu care, în ziua de Paști, la prânz, încep să arunce ulcioare de la balcoanele caselor. Obiceiul este vechi, datează din timpul ocupației venețiene, când oamenii, în această zi, aruncau de la balcoane ulcioarele cu proviziile neconsumate in iarna trecută. Cu timpul, alimentele au fost înlocuite de apă. Gestul este unul ritualic, simbolizând înnoirea, renașterea și pregătirea pentru bogăția recoltelor din noul an.
Bineînțeles că nici morții nu sunt uitați în această perioadă, lor fiindu-le dedicate anumite zile, cum ar fi Sâmbăta Rusaliilor, când se organizează serbări, petreceri, momente de voie bună. Aici este vorba de o împletire a elementelor pre-creștine cu cele ale religiei actuale, pomenirea morților fiind o preluare a vechilor ritualuri agrare, când cei dispăruți în lumea subpământeană erau ”rugați” prin astfel de serbări să aibă grijă de viitoarele recolte.
Tot din antichitate vine și obiceiul ”leagănului de Paști” care, prin mișcarea lui ascendentă, curăță aerul, întărind astfel trupul. Chiar se spune că e bine să te dai în leagăn în ziua de Paști pentru a te bucura de o sănătate de fier. Bineînțeles că cei mici sunt îndemnați cu predilecție să se dea în leagăn, dar și tinerele fete care sunt legănate de logodnicii lor. În Rodhos chiar există cântece specifice acestui moment:
”- Leagăn, mândru legănel,
Cu iubita mea în el,
Te împing din zori în noapte,
Ca să zbori până departe.
Iubito, Hristos a Înviat,
Viață nouă El ne-a dat,
Să trăim cu bucurie
Și să facem cununie.
-Leagănă-mă, dragul meu,
Ca să alungăm ce-i rău…”
Sărbătoare a bucuriei și luminii, Paștele elen este și un moment al spectacolului gastronomic, acum oamenii înfruptându-se din preparatele de miel pregătite de gospodine și trăind cu toții frumusețea meselor de sărbători la care se adună întreaga comunitate.
Nu putem încheia această întâlnire, fără a vă ura o primăvară frumoasă, un an rodnic în fapte bune, alături de salutul creștinesc ”Hristos a Înviat”!

24 iunie, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – tradiții elene (II)

Spuneam în articolul trecut dedicat sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul că poporul elen a păstrat o serie de tradiții care fac referire atât la Sfintele Scripturi, cât și la viața de zi cu zi. Focurile lui Sânt-Ioan sunt un ritual de purificare și primenire a omului în prag de vară, marcându-se în acest mod solstițiul de vară, mijlocul anului agrar și perioada în care soarele se află la apogeul activității sale.

Divinația la eleni

oracolul-din-delphi-centrul-lumii-spirituale
Sursa foto: http://www.e-pedia.ro

Firea umană, dornică de a afla ce-i rezervă viitorul și niciodată împăcată cu trecerea ireversibilă a timpului, a făcut ca, de-a lungul veacurilor, să își dezvolte o serie de practici prin care să poată ”păcăli” Zeii și să le întrezărească planurile pe care ei le aveau cu muritorii. Iar poporul elen nu a făcut niciodată excepție de la acest lucru. Dacă ne amintim doar de importanța Oracolului de la Delphi, considerat ”buricul Pământului”, ne dăm seama că, în Antichitate, arta divinației era practicată intens, ca parte integrantă a vieții spirituale. Regii, conducătorii, dar și oamenii de rând erau preocupați nu doar de ceea ce urma să se întâmple, dar și de modalitățile de a ocoli sau amâna eventualele neplăceri anunțate. Totuși, întreaga filosofie elenă are la bază ideea că nu ne putem da la o parte din fața sorții chiar dacă o cunoaștem dinainte. Mitologia și literatura antice elene sunt presărate cu tot felul de personaje care, deși au încercat să schimbe cursul evenimentelor, au eșuat lamentabil. Oedip este un astfel de exemplu, nereușind să ocolească soarta care i-a prescris să-și ucidă tatăl și să se căsătorească cu propria mamă.

Nu e de mirare că interesul pentru ghicitul viitorului s-a păstrat în mentalul colectiv și după instaurarea religiei creștine, chiar dacă acum doar sub formă de obiceiuri bătrânești pliate pe noile sărbători religioase.

Un astfel de obicei păstrat din perioada pre-creștină este Klidonas, prin care tinerele fete de măritat își visau viitorii soți.

Klidonas

Numele de ”Klidonas” provine din greaca veche, termenul de ”klidon” fiind tradus aproximativ cu ”mesaj cifrat”, ”prevestire”, ”proorocire”.

2
Sursa foto: www.http://politistikossyllogosmilatou.blogspot.com

În seara dinaintea zilei de 24 iunie, fetele de măritat se strâng acasă la o fată ai cărei părinți sunt în viață și merg apoi împreună la fântână pentru a aduce ”apă nevorbită”. Aceasta înseamnă că apa este adusă fără ca cineva să scoată vreun cuvânt pe drum, pentru a nu-i strica puterile magice. Este interesant de observat aici cum Logosul, Cuvântul, cel care are puteri creatoare, poate interveni în procesul ghicirii viitorului, distrugând eforturile fetelor de a-și întrezări viața care le așteaptă. Apa este cărată după apusul soarelui, pentru că, aflat la solstițiu, în apogeul forțelor sale, astrul poate să-i altereze proprietățile magice. Caracterul de taină al acestui obicei este reflectat și din momentul zilei în care este practicat, și anume la răsăritul stelelor.

klidonas-kaisariani
Sursa foto: https://mikrasiatis.gr

Ajunse acasă, fetele toarnă apa într-un vas, de preferat de ceramică, cu gâtul mai strâmt, astfel încât să nu se poată vedea interiorul lui. În apă, fetele aruncă fiecare câte un obiect personal, mici bijuterii, nasturi, clame de prins părul, apoi vasul este acoperit cu o cârpă sau năframă roșie, împodobit cu flori și ramuri de dafin sau mirt și așezat într-un loc unde să fie ferit de primele raze ale soarelui. Pe tot parcursul acestui proces, o femeie tănără care le însoțește, rostește versuri cu caracter de descântec, păstrate cu sfințenie de-a lungul generațiilor. Se spune că în noaptea respectivă fetele își văd ursitul fie în vis, fie dacă se uită într-o oglindă sau în luciul unei ape.

A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, fetele vin și descoperă gura vasului, cârpa oferind-o unui copil ai cărui părinți sunt, de asemenea, în viață. Pe rând, fetele bagă mâna în vas și scot câte un obiect la întâmplare, din cele introduse în seara precedentă, în timp ce femeia tănără din grup, cunoscătoare și pricepută la stihuri, începe să facă analogii în versuri între forma sau rolul fiecărui obiect cu trăsături ale viitorului soț. Versurile spuse pot fi și satirice și licențioase, provocând râsul fetelor care își doresc măritișul.

Practicat cu foarte mici diferențe pe tot cuprinsul Greciei, Klidonas este unul din obiceiurile care leagă prezentul de îndepărtatul trecut, făcând trecerea de la lumea zeilor olimpieni la cea a sfinților creștini, dovedind încă o dată perenitatea acestui popor.