Spuneam în episodul trecut, dedicat obiceiului Perperounei, că luna Octombrie era, în folclorul elen, momentul în care se săvârșeau ritualuri pentru ploaie și fertilitate, acum punându-se bazele recoltei viitoare și hranei din anul următor. Pe lângă invocarea ploii cu ajutorul fetițelor îmbrăcate în straie de frunze, țăranii Elladei mai recurgeau la anumite gesturi simbolice prin care să provoace ploaia cea rodnică. Astfel, dacă pe drumul lor întâlneau o broască țestoasă, oamenii o întorceau pe spate, așezându-i un bolovan de pământ pe burtă. Dând din picioare ca să revină la poziția ei normală, țestoasa părea că se roagă la Dumnezeu să dea ploaia care să înmoaie bolovanul și ea să poată reveni la poziția firească. În alte regiuni, oamenii mai obișuinau să prindă șerpi pe care omorau și-i atârnau de crengile copacilor, ca să poată fi văzuți de păsări. Când acestea coborau din zborul lor ca să înhațe șerpii, oamenii erau convinși că ele provocau ploaia, lucru întâlnit și în superstițiile românești care spun că rândunelele, atunci când zboară foarte jos, aproape atingând pământul, nu fac altceva decât să dea un semn despre ploaia care va veni.
În Pont, ritualul îndeplinit de oameni era oarecum macabru, în care se amestecau elemente creștine și păgâne: scoteau un craniu dintr-un mormânt și-l cufundau într-un bazin sau vas cu apă pentru a rupe, spuneau ei, păcatul originar. În concepția lor, seceta era o dovadă a faptului că Dumnezeu s-a supărat pe oameni, iar cufundarea craniului în apă era o reprezentare a craniului strămoșului Adam, purificat în apă.
Ploile care cădeau în această perioadă de sfârșit de septembrie și început de octombrie, însoțite de curcubeie frumoase, erau un semn al împăcării lui Dumnezeu cu lumea și al restabilirii bunului mers al lucrurilor. În insula Kos din arhipelagul Dodecanese, copiii erau cei care, la vederea unui curcubeu, începeau să alerge pe străzi și să cânte, anunțând pe adulți că a sosit vremea semănatului.
Această muncă a câmpului nu era, însă făcută la întâmplare, ci avea ea însăși valoare de simbol. Semințele erau puse în gropițe bine făcute, care erau astupate apoi cu paie, așteptând să germineze. Celebrarea semănatului de toamnă era, de fapt, o continuare a anticei sărbători ”Thesmoforia”, dedicate lui Demeter, mama grâului, zeița care i-a învățat pe oameni cum să cultive cerealele. Personajele principale ale ”Thesmoforiei” erau femeile, în special cele nemăritate sau fără copii, care sperau, în această perioadă fie să-și întemeieze o familie, fie să dobândească prunci. Se poate sesiza cu ușurință analogia pe care vechii eleni o făceau între femeie și pământ, ambele fiind o reprezentare material a ideii de fertilitate, de naștere, de viață. În acest spirit, atenienii antici considerau căsătoria ca fiind unicul mod de a obține ”copii autentici”, ”adevărați”, adică demni de a purta numele de ”urmași” ai părinților, bucurându-se de credibilitatea și respectul conferite de statutul lor, total opus de cel al bastarzilor. Închinată zeiței Demeter, care stă jumătate de an pe pământ și jumătate în lumea umbrelor de jos, ”Thesmoforia” era o sărbătoare a morții văzută ca modalitate de renaștere. Pentru că în vară, în timpul treieratului, când se serba ”Skiroforia”, oamenii aruncau porci în rape și gropi, ca jertfe pentru recolte, acum, în octombrie, în perioada ”Thesmoforiei”, adunau resturile putrezite ale animalelor și la îngropau pe ogor, pentru a ajuta semințele să germineze mai bine și să fie viguroase.
Apelarea la ritualuri magice se făcea până de curând în societatea tradițională elenă, în special în prima zi de semănat. De exemplu, în Drymos, oamenii puneau în sacul cu semințe o rodie (simbol al fertilității), usturoi (pentru a alunga deochiul și vrăjile), busuioc (pentru a sfinți munca) și o monedă sau un inel de argint (simbol al recoltei viitoare). Sacul, legat la gura neapărat cu mătase roșie, era purtat cu grijă de semănătorul care lua, ca mâncare la câmp, și o plăcintă cu spanac sau cu ierburi, care să-și împrumute verdeața recoltei din anul următor.
Iubim Grecia 