A fost odată ca niciodată, că n-ar fi nu s-ar povesti.
Demult, demult, trăia un bărbat care avea, împreună cu nevasta lui, șapte feciori. În fiecare zi se ruga omul lui Dumnezeu ca să-i dea și o fiică, o fetiță care să-i fie mângâiere la bătrânețe. ”Băieții”, zicea omul în gândul lui ”vor pleca de acasă, își vor întemeia familii, vor pleca pe mare sau în creierii munților cu turmele lor, dar o fată va fi mereu iubitoare și gata să-și ajute părinții atunci când ei vor avea nevoie.”
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și i-a dat și o fetiță, dar aceasta s-a născut atât de slabă, de neputincioasă și firavă, încât toți se temeau că nu va scăpa cu viață. Într-o zi, tatăl veni acasă fericit și-i zise nevestei:
-Nevastă, știu leacul pentru fata noastră. O bătrână m-a sfătuit azi că, pentru a-și căpăta puterile, fetița trebuie să fie scăldată în apele curate ale unei fântâni anume aflate la cale de trei zile de satul nostru, peste creasta muntelui. Îi voi ruga pe cei șapte fii ai noștri să se ducă să aducă apa cea vindecătoare.
Zis și făcut. Fiii omului au luat o ulcică nouă, au pornit a doua zi dis-de-dimineață spre fântâna cu pricina, au luat apă dar, la întoarcere, au scăpat ulcica și au spart-o, împrăștiind apa peste tot.
-Cum vom merge înapoi la tata spunând ce am făcut? se întrebară ei speriați. Mai bine să ne pierdem urma în lume și să îi lăsăm pe părinți să creadă că ne-am prăpădit pe drum de foame și oboseală.
Așa că cei șapte băieți au pornit spre alte sate și pe alte drumuri, ca să scape de mânia tatălui. Numai că acesta i-a așteptat și i-a tot așteptat și, când a văzut că băieții lui nu mai vin, s-a mâniat atât de tare, încât, pierzându-și cumpătul, i-a spus nevestei:
-Femeie, fiii noștri și-au pierdut urma prin lume. Abia au așteptat un prilej ca să fugă din casa părintească. Of, of, de ce mi-o fi dat Dumnezeu șapte fii și o singură fiică, dar nici ea de nădejde pentru bătrânețile mele? Mânia mea să-i ajungă pe cei șapte și îi blestem să își piardă înfățișarea de oameni și să se preschimbe în corbi negri pe care nimeni să nu-i mai iubească. Oamenii să-i alunge pe unde îi prind și să-i privească numai cu silă și spaimă.
-Vai, bărbate, cum poți să spui așa ceva? se cutremură nevasta. Fiii noștri nu merită un astfel de blestem, nici chiar dacă ar fi dat foc satului.
Bărbatul își veni în fire și se căi pentru cele spuse, dar răul fusese deja făcut: un stol de șapte corbi negri apăru de nicăieri și începu a se roti pe deasupra casei, pierzându-se apoi croncănind spre apus. Părinții își urmăriră fiii cu ochii în lacrimi, știind că nu-i vor mai revedea niciodată.
Timpul trecu, fetița crescu și, într-o zi, pe când se juca alături de alte copile, auzi pe o vecină spunând:
-Bine este să ai o fiică frumoasă, dar ce păcat că ea și-a pierdut frații!
Fata, când a auzit una ca asta, s-a dus iute la maică-sa și a întrebat-o dacă a avut vreodată frați. Vrând-nevrând, femeia a fost nevoită să-i spună adevărul despre cei șapte frați ai ei, iar asta a umplut-o pe fată de tristețe. ”Eu mă bucur de casă și părinți, iar frații mei suferă prin lume… Unde aș putea să-i găsesc? Și cum îi pot ajuta?”
Nu mai stătu mult pe gânduri și după câteva zile, într-o bună dimineață, la revărsatul zorilor, copila își luă câteva merinde într-o trăistuță și un ineluș de-al maică-sii și, fără să o simtă părinții, ieși tiptil din casă și dusă a fost. Merse și tot merse până ajunse la capătul lumii, unde se întâlni cu Soarele, dar acesta o alungă cu fierbințeala lui. Iarăși porni fata la drum și ajunse pe tărâmul Lunii, dar aceasta imediat își ridică nasul în aer adulmecând: ”Hmmm, simt miros de om. Oare cine a venit să îmi tulbure liniștea?” Fata se ridică speriată și o luă iar la fugă până când ajunse pe tărâmul Stelelor care o primiră bucuroase și o întrebară ce nevoie o aduce pe acolo.
-Vreau să îmi găsesc frații, le răspunse fata și le povesti plângând întreaga istorie.
Văzând-o atât de tristă, Stelele o mângâiară cum au putut, iar Luceafărului i se făcu atât de milă de ea, încât îi dărui un oscior și-i spuse:
-Ia acest oscior și ai mare grijă de el pentru el este cheița nopții care te va ajuta să descui ușa turnului în care sunt închiși cei șapte frați ai tăi!
Fata luă osciorul, îl legă bine într-un colț al năframei și porni iarăși la drum. Merse, merse și către seară zări turnul care avea ușa încuiată. Scoase osciorul, îl vârî în broasca ușii și îl răsuci încet. Ușa se deschise larg și în prag apăru un pitic.
-Ce te aduce pe aici, copilă? o întrebă el.
-Am venit după frații mei, cei șapte corbi, răspunse ea.
-Nu sunt aici deocamdată, dar poți intra să-i aștepți, o pofti piticul.
Fata intră sfioasă într-o încăpere cu o masă mare pe care, imediat, piticul începu să aducă șapte farfurii cu mâncare, șapte furculițe și șapte pahare cu vin. Flămândă și obosită, ea gustă din fiecare farfurie și din fiecare pahar cu vin, aruncă apoi inelușul mamei în cel mai mic pahar și se ascunse.
După câteva ceasuri bune, iată că se auzi un fâlfâit de aripi și cei șapte corbi apărură în încăpere și se așezară la masă.
-Cineva a mâncat din farfuria mea, spuse deodată cel mai mare corb cu un croncănit înfricoșător.
-Și din a mea, se repezi cel de-al doilea, mânios.
-Și din a mea și din a mea, repetară pe rând toți ceilalți.
-Vinovatul să plătească, amenință primul și toți au fost de acord.
Când au luat paharele cu vin, cel mai mic dintre corbi luă o sorbitură și se opri mirat. Ceilalți se uitau la el, mirați și ei.
-Ce s-a întâmplat, frate? îl întrebară ceilalți șase. Nu-ți place vinul? Vrei să dăm poruncă să îți aducă altul?
-Nu, fraților, răspunse acesta tremurând și plângând. Ia priviți ce am găsit în paharul meu, inelul mamei noastre!
Toți corbii se ridicară iute de la locurile lor și veniră lângă fratele cel mic, cercetând inelul pe care acesta îl ținea în vârful aripei sale negre.
-Adevărat, spuse cel mai mare, este inelul mamei! Fraților, numai cineva care ne iubește și care a bătut atâta drum să ne găsească poate să rupă blestemul tatei!
-Sora noastră, strigară toți ceilalți într-un glas.
Atunci fata ieși din ascunzătoarea ei și se aruncă plângând între frații ei care încercau să o cuprindă cu aripile lor mari și înfricoșătoare, croncănind. Toți erau atât de fericiți, lacrimile curgeau din belșug și, o, minune, pe măsură ce plângeau și se îmbrățișau, corbii începeau să-și recapete înfățișarea de oameni. Iar atunci, fata și frații ei nu se mai săturau privindu-se unii pe alții, fericiți și frumoși, așa cum fuseseră cândva la casa părinților lor.
Și s-au întors în satul părintesc, unde au fost primiți de mama și tatăl lor cu atâta bucurie, încât au petrecut trei zile și trei nopți împreună cu tot satul.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.
Traducerea și adaptarea: Laura Haraga
Iubim Grecia 