”Aici eu voi fi Stăpână până la sfârșitul veacurilor”, a spus Maica Domnului, uimită de frumusețea acestui loc, când corabia ei a fost abătută de o furtună din drumul către Cipru și aruncată pe țărmul pietros al Muntelui. Și, într-adevăr, totul este mângâiat de grija și dragostea ei, respirând dragoste și pace.
Muntele Athos, ”Grădina Maicii Domnului”, este locul unde, timp de aproape două mii de ani, rugăciunile cântate la lumina palidă a lumânărilor, fumul de tămâie și, mai ales, jertfa viețuitorilor s-au impregnat adânc în stâncile abrupte. Mulți locuiesc în mănăstirile și schiturile cățărate semeț pe pante, dar cei mai mulți dintre ei se ascund în crăpături de piatră, în scorburi, în adâncul pădurii, în vizuini unde trăiesc doar împreună cu îngerii și propriile lupte sufletești. S-au retras din fața lumii pentru a primi Lumina necreată în adâncul ființei lor și pentru a se ruga împreună cu Muntele care le-a devenit parte integrantă din viață. Balansându-se între vârful Athonului și Egeea care-i înconjoară, monahii athoniți poartă pe umerii lor rugăciuni pentru întreaga lume. Tocmai de aceea, pentru mai bine de o mie de ani, liniștea sufletească le este asigurată și prin ”avaton”, legea care a stabilit interdicția oricărei prezențe feminine. Nici măcar animalele de sex feminin nu sunt binevenite, singurele care se bucură de acest privilegiu fiind pisicile, tolerate pentru rolul lor de războinici împotriva șoarecilor și a șobolanilor care ar fi prejudiciat proviziile și patrimoniul mănăstirilor. Într-un loc ca acesta unde sunt păstrate documente seculare, cărți rare și obiecte de cult de valoare inestimabilă, atacul șoarecilor ar fi fost echivalent cu cel al piraților care au atacat mănăstirile athonite timp de secole. În afară de pisici și viețuitoarele săbatice din păduri, nu mai este primită nicio ființă de parte femeiască.
Dar asta nu știrbește cu nimic din frumusețea și gingășia arhitecturii clădirilor sau a modului de viață de aici, pentru că Maica Domnului este cea care își oferă harul și ocrotirea întregului Munte. Totul poartă amprenta ei și se face numai cu invocarea numelui ei, pentru că ea este Împărăteasa care poartă de grijă supușilor și Mama care alină, vindecă și apără mereu.
Pelerinii care vin aici purtați de valurile mării află povești cu minuni întâmplate într-un trecut apropiat sau îndepărtat, păstrate în memoria colectivă și duse în lume pe feriboturile care aleargă neobosite din Ouranopolis către Dafni. Deși este legat de continent, Muntele Athos este inaccesibil pe uscat, apărându-se pe sine printr-o barieră naturală de povârnișuri și pante abrupte. Așa că pelerinii nu au altă modalitate de a ajunge la mănăstiri decât pe calea apelor care, în general, sunt destul de neliniștite, în special în sudul peninsulei unde se întâlnesc curenți puternici.
Viața aici se derulează conform tipicului stabilit demult, păstrând rânduiala vechiului calendar iulian și pe cea care-i conferă autonomia și numele de Republică Athonită, între munca pe ogorul cu țărână și cel sufletesc, ambele însetate de apa vie a cunoașterii. În liniște și renunțând de bunăvoie de propriul eu cel plin de gânduri, mândrie și orgolii efemere, monahii croiesc drumuri, sapă grădini, trag apă din râurile reci ale muntelui, construiesc, primesc oaspeți de departe, făcând totul cu rugăciunea pe buze sau în inimă.
Mănăstirile poartă istorii întunecate pe ziduri, despre monahi uciși de invadatori, despre odoare furate sau stricate, dar și despre intervenții divine și biruințe aparent imposibile. S-au dus de mult vemurile în care porțile ferecate ale lăcașelor de cult ofereau o oarecare protecție celor din spatele lor, dar istoria îndelungată și, mai ales, zbuciumată a Athosului iese la iveală prin însăși poziția mănăstirilor și a schiturilor, construite pe pereți abrupți de stâncă pentru a nu putea fi cucerite cu ușurință. De departe, de pe mare, Muntele Sfânt este un cuib de vulturi, cu ziduri de cetate și scobituri minuscule pe creste, unde pustnicii își trăiesc viața aceasta într-o permanentă pregătire pentru cea viitoare. Plin de grote sau colibe minuscule, Athosul respiră la unison cu locuitorii săi în ritm de psalmi. Zi și noapte, slujbele se perindă într-un tot cu Cerul, dincolo de timpul lumii: miezonoptici, vecernii, utrenii, liturghii sau praznice ale Sfinților, totul urmează un ciclu stabilit la începuturile lumii, fără nicio tulburare. Pelerinii care ajung aici sunt integrați în viața atonită căreia trebuie să i se supună. Aici nu e loc și nici timp pentru vacanță sau răgaz, aici lumea văzută și cea nevăzută se împletesc armonios, oamenii ostenindu-se la veșnicie împreună cu Sfinții.
Tocmai de aceea, accesul pelerinilor este permis după o oarecare pregătire prealabilă. Se eliberează permis de ședere, ”diamonitirion”, se parcurg formalități birocratice, se postește, totul ca un ritual de inițiere care are rolul de a desăvârși novicele, de a-l face vrednic să înțeleagă și să se bucure de ceea ce urmează să vadă și să trăiască.
Viața pe Muntele Athos este un permanent urcuș. În zare, vârful de marmură al Atonului, înalt de 2033 de metri, străjuiește Cerul și marea, ca o treaptă. Ascensiunea pe el se face doar cu binecuvântare și însoțire din partea monahilor pentru că drumul nu este unul foarte comod, chiar dacă este presărat peste tot cu indicatoare. Pornind de la pădurile dese de stejari și livezile de măslini, peisajul se schimbă treptat cu cât solul devine mai stâncos și aerul mai rece. Capătul drumului istovitor te aruncă pe vârf, în liniștea capelei Schimbarea la Față de unde privirea îți este răsplătită cu cele mai frumoase imagini ale întregii peninsule cufundate în mare. Poate nu întâmplător capela poartă acest nume. Taborul athonit îți cere osteneală, oferindu-ți în schimb certitudinea că aici te afli în brațele Cerului în care îți poți abandona liniștit vechiul ”eu” pentru a-l primi pe cel nou. Pentru că asta înseamnă experiența athonită: o naștere din nou, în Lumina cea dintâi.
Iubim Grecia 