Hristos a Înviat, dragi prieteni! Astăzi continuăm povestea noastră despre tradițiile elene, de data aceasta dedicate celui mai iubit Sfânt al primăverii, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
Alături de sărbătoarea Sfântului Dimitrie de pe data de 26 octombrie, cea a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din 23 aprilie reprezintă, în tradiția elenă, un moment important al anului, un fel de hotar dintre perioada rece și cea caldă. Sfântul Ghreorghe, la fel ca și în România, este cel care aduce vara, pe când Sfântul Dimitrie închide această perioadă de belșug, recolte bune, păscut în aer liber și pregătește natura și oamenii pentru iernat. Fiind un reper strict al vieții pastorale, Sfântul Gheorghe este patronul agricultorilor eleni și, în special, al păstorilor din neamul Sarakatsanoi care încă își duc viața așa cum le dictează calendarul naturii și cel religios. Acum e momentul când ciobanii își duc turmele sus pe munte, la iarbă proaspătă și tot în această zi, în Tracia, pe vremuri, se tocmeau argații pentru muncile în gospodăriile celor înstăriți, pe o perioadă de 6 luni, adică până la Sfântul Dimitrie.
Sursa foto: internet
După cum se vede, Sfântul Gheorghe este iubit și respectat de toți elenii, care i-au dedicat de-a lungul timpului diferite serbări fastuoase. Fiind cel care a ucis balaurul, conform legendei, Sfântul Gheorghe este considerat un salvator, cel care ține tot răul la distanță. În unele regiuni din Grecia, legenda spune că balaurul luase în stăpânire un izvor cu apă rece și limpede, oamenii fiind condamnați la sete și culturi compromise. În alte zone și în alte variante ale aceleiași legende, balaurul luase în captivitate o prințesă. În ambele cazuri, Sfântul Gheorghe este cel care ucide balaurul și eliberează izvorul și prințesa. În plan metaforic, se poate spune că acest sfânt victorios este ceea ce eliberează sufletul omului de balaurul păcatului, al fricii, al încapacității de a acționa pentru mântuire. Se obișnuiește ca, în Arachova, de exemplu, să se ”recreeze” scena uciderii balaurului, oferindu-se oamenilor un moment de teatru popular cu scop educativ. Astfel, după vecernia de dinaintea sărbătorii, se organizează o procesiune pe străzi în timpul căreia se aruncă în jur cu bombițe, pocnitori care emană mirosuri urâte, sugerând prezența balaurului care este, apoi, ucis de Sfântul Mare Mucenic. În acest timp, bătrânii cântă și dansează în cinstea eliberatorului, transmițând din generație în generație bucuria redobândirii sursei de apă care asigură viața întregii comunități.
Un alt sfânt venerat în Ellada este Sfântul Marcu, cel al cărui sărbătoare în calendar ar trece neobservată dacă nu ar fi țăranii agricultori care i-au dedicat o serie de obiceiuri. În tradiția elenă, Sfântul Marcu este cel care păzește ogoarele și gospodăriile oamenilor împotriva șerpilor, a gușterilor, a năpârcilor, a tuturor acelor vietăți hidoase care aduc neplăceri și insuflă teamă și repulsie. În credința populară, acest sfânt face chiar echipă cu Sfântul Gheorghe, luptând amândoi din greu să alunge șerpii. Chiar se spune că ”Sfântul Marcu i-a găsit (pe șerpi) / Și Sfântul Gheorghe i-a orbit.”
În unele comunități, în această zi, copiii iau o tigaie sau o oală veche pe care o lovesc cu un băț sau o piatră și merg din casă în casă, spunând:
”Sfântul Marcu-a adunat
Și pisica a mâncat
Șerpi și gușteri, șobolani
Și șopârle și chițcani
Și-au lăsat casa-n lumină
Pentru buna gospodină.”
Bineînțeles că, pentru astfel de vești bune, cei mici sunt răsplătiți de stăpâna casei cu dulciuri, plăcințele înmuiate în miere și sirop și alte bunătăți.
E un obicei străvechi din Naoussa, Makedonia, ce are loc în zilele Carnavalului de dinaintea Postului Paștilor. Nimeni nu-i mai știe începuturile, dar se presupune că are legătură cu ritualurile de inițiere ce marchează trecerea unui băiat la statutul de bărbat care se poate apoi căsători și deveni un membru de nădejde al comunității. De aceea, în practicarea acestui obicei nu este îngăduită prezența feminină decât doar a unui tânăr deghizat în mireasă care are un rol de vază în rândul participanților.
Obiceiul încântă și acum pe toți cei care îl urmăresc, este o explozie de veselie și culoare, păstrat din generație în generație cu grijă, acuratețe și evlavie. Cuprinde anumite etape, ce pornesc de la pregătirea tânărului de către întreaga familie, până la întâlnirea finală a ”yenitsarilor” din Lunea Curată.
Pregătirea tânărului care participă la întâlnire începe cu o seară dinaintea
Carnavalului și este extrem de migăloasă, durând uneori chiar și întreaga noapte și solicitând ajutorul familiei. Costumul impecabil, cu cămașa și fustanela albe ca zăpada, își așteaptă ucenicul care se lasă împodobit de mâinile pricepute ale bătrânilor sau ale tatălui. Peste vesta brodată, ”yenitsarul” poartă o platoșă de monede de argint care, în trecut, erau cusute direct pe el, ceea ce făcea ca bietul tânăr să rabde ore lungi de nesomn până în dimineața. Platoșa de monede are un rol bine determinat în acest obicei, fiind scuturată în momentele cheie prin mișcări specific ale umerilor, ca să producă un efect sonor deosebit. În același timp, costumul de ”yenitsar” este ornat și cu alte podoabe, indicând starea materială a familiei, locul în comunitate etc. La sfârșit, tânărul este ajutat de un bărbat priceput să-și pună masca și năframa (taraboulo) așezată și legată într-un mod anume.
În dimineața Carnavalului, tânărul se pregătește de plecare, așteptând să audă clarinetul și toba apropiindu-se de casa lui. Aceste instrumente sunt semnalele sonore de strângere a tinerilor în grupul numit ”boulouki”, dar și acompaniamentul din următoarele zile care îi ajută pe tineri să danseze aproape neîntrerupt. Alăturarea tinerilor în grup se face numai după ce sunt chemați de ceilalți la fereastră sau în balcon prin strigăte, brațe ridicate și zornăitul monedelor. Din casă, tânărul răspunde în aceeași manieră, apoi își părăsește familia după ce face trei cruci în prag și sare de trei ori.
Mireasa-yenitsar este și ea pregătită de ceremonie, îmbrăcată și împodobită de întreaga familie care conștientitează acum că fiul devine bărbat de-a binelea. Îmbrăcarea hainelor femeiești pentru câteva ore este etapa obligatorie pe care inițiatul trebuie să o traverseze, ca o reîntoarcere în trupul matern de unde va renaște bărbat. Tocmai de aceea, rolul miresei nu este unul de a provoca râsul, nu are nimic de-a face cu travestiurile comice, ci indică o prefacere profundă a individului. Când grupul ajunge la ea, mireasa își părăsește familia după ce sărută mâna tuturor.
Grupul este bine organizat, fiind deschis de copii, apoi de ”yenitsarii” mai tineri care însoțesc mireasa. ”Yenitsarii” mai în vârstă și liderul grupului încheie cortegiul, având în spatele lord oar muzicanții care le primesc ordinele în materie de cântece.
Itinerariul grupului începe obligatoriu cu Primăria, apoi, rând pe rând, sunt luate la pas toate cartierele orașului, unde oamenii îi primesc pe ”yenitsari” cu bucurie și tăvi pline cu mâncare. Pe măsură ce străbat câte un cartier, ”yenitsarii” care locuiesc acolo își scot măștile în semn de respect pentru oamenii și locurile în preajma cărora trăiesc. Tot drumul se face în pași de dans, cu strigăte de bucurie și cântece bătrânești, ca o ultimă infuzie de exuberanță înaintea celor șapte săptămână de abstinență și rugăciune.
Tinerii se mai duc acasă doar seara, ca să se odihnească. Pe vremuri, pentru a nu fi nevoiți să coasă din nou platoșele de monede, ”yenitsarii” obinșuiau să doarmă pe câte un scaun sau pe o saltea, înfășurați în cearșafuri albe ca să-și apere costumele de murdărie.
Ultima întâlnire a tinerilor are loc în Lunea Curată, adică prima zi din Post, acasă la liderul grupului. Aici, ”yenitsarii” mulțumesc muzicanților într-un mod inedit, făcând un cerc în jurul lor și lovindu-i cu latul iataganelor pe care le poartă și apoi aruncându-I pe brațe strigând ”Mereu puternic, așa să fii și la anul!”
Obiceiul ”yenitsarilor” este, dincolo de un spectacol al tinereții și bărbăției, o întoarcere a timp, pe vremuri de mult apuse, când vechi armonii, precum Patinada, Zalistos sau Makrynitsa, înfrumusețau viața oamenilor.
Vă lăsăm să admirați câteva crâmpeie din obiceiul care pune Naoussa pe harta principalelor centre folclorice ale Elladei.
Început de lună, început de an. Moment al stabilirii noilor obiective, al trasării unui drum de 365 de zile pe care ni-l dorim cât mai luminos și rodnic. Acum ne dă târcoale ideea unui nou ”eu” mai bun, mai sănătos, mai de succes, care să facă din anul care tocmai începe punctul de pornire al transformărilor radicale din viață.
Început de an, început de viață nouă. Pentru creștinii ortodocși, așa cum sunt și elenii, cele mai bune modele de viață sunt sfinții care se bucură de dragostea și respectul oamenilor. Iar Sfântul Vasile cel Mare, cel care deschide calendarul laic, a rămas în memoria colectivă ca exemplu de dragoste față de oameni, înțelepciune și credință nestrămutată.
Sursa foto: internet
De numele său se leagă tradiția ”vasilopitei” sau ”plăcinta Sfântului Vasile”, preparat gastronomic de nelipsit de pe mesele de Anul Nou ale elenilor. Plăcinta, care este un fel de chec aromat, amintește de un episod din trecutul zbuciumat, când cotropitorii obișnuiau să invadeze satele și să le ia oamenilor bunurile de preț, animalele de pe lângă casă, uneori chiar și viețile. Speriați de vestea unei noi invazii, locuitorii Cezareei, acolo unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, au venit la el ca să-i ceară sfatul. Pretențiile dușmanilor erau destul de mari: oamenii trebuiau să plătească o sumă importantă de bani pentru a-și răscumpăra libertatea. Sfătuiți de Sfântul Vasile, care le era arhiepiscop, au adunat bani și bijuterii pentru a colecta suma necesară. Legenda mai spune că invadatorii, rușinați de fapta lor, au renunțat la pradă, lăsând Cezareea în pace pentru o perioadă. Când a fost să înapoieze oamenilor bunurile adunate, Sfântul Vasile și-a dat seama că nu mai știe care cui aparțin, așa că a avut idea de a face un aluat, o plăcintă, în care a pus toate bijuteriile strânse și de a împărți apoi plăcinta oamenilor. În mod miraculos, fiecare a primit în bucata sa exact ceea ce dăduse.
În amintirea acestui episod, elenii coc la fiecare început de an ”vasilopita”, o plăcintă în care ascund un bănuț. Tăierea vasilopitei este un moment aparte al familiei, deoarece implică un ritual anume. Astfel, prima felie tăiată este dedicată Mântuitorului Iisus Hristos, a doua Maicii Domnului, a treia Sfântului Vasile, a patra casei respective, urmând ca apoi fiecare membru al familiei să primească o felie. Felia în care cade bănuțul aduce proprietarului noroc și belșug pentru anul care tocmai a început.
Deși pare specific doar Greciei, ”vasilopita” (tradusă fie ”plăcinta Sfântului Vasile”, fie ”plăcinta Regelui”), coaptă de Anul Nou apare și la alte popoare, atât în Balcani, cât și în vestul Europei, având rădăcini tocmai în antichitate, în Saturnaliile romane sau în Cronia, sărbătoarea vechilor eleni dedicată lui Cronos. La noi, la români, există obiceiul plăcintei cu răvașe, prilej de amuzament pentru cei care le găsesc.
”Vasilopita”, la fel ca și Christopsomo (”Pâinea lui Hristos” care se mănâncă de Crăciun) se pregătește cu atenție de gospodina casei, cu rugăciune și grijă sufletească. Rețeta variază de la o regiune la alta, suferind, de-a lungul timpului, modificări, dar ideea de bază e aceeași: plăcinta se face dintr-un aluat asemănător celui de chec (sau de ”tsureki”, după cum își numesc elenii cozonăcelul tradițional).
Pentru o plăcintă, e nevoie de:
5 ouă (gălbenușurile separate de albușuri),
Sursa foto: internet.
200 de grame de unt nesărat,
2 cești de zahăr (cești de mărime medie, nu foarte mici),
Un pliculeț de praf de copt,
O ceașcă de suc de portocale (sau de lapte călduț, după alte rețete),
Coaja rasă a unei lămâi,
4-5 cești de făină, pentru obținerea unui aluat gros de chec,
150 de grame de migdale mărunțite,
Un baton de vanilie,
O monedă învelită bine în folie de aluminiu.
Gălbenușurile de bat bine cu untul și cu zahărul, până se obține o cremă albicioasă, peste care se toarnă ușor sucul de portocale (sau laptele călduț). Peste acest amestec se adaugă vanilia și coaja de lămâie. Albușurile bătute spumă se încorporează treptat, amestecându-se atent cu o spatulă pentru a nu se lăsa aluatul. Făina cernută și amestecată cu praful de copt se toarnă încet în ploaie, amestecându-se în continuare ca să nu se formeze cocoloașe. La sfârșit, se adaugă migdalele mărunțite, apoi aluatul se toarnă într-o formă tapetată cu unt și hârtie de copt, se strecoară moneda și totul se lasă la copt în cuptorul preîncălzit aproximativ o oră, până când plăcinta se aurește la suprafață și trece testul scobitorii. La început, flacăra va fi mai puternică, urmând ca după aproximativ 10 minute să fie micșorată până la nivel mediu.
După ce e scoasă din cuptor și răcită, vasilopita se ornează cu fulgi de migdale, zahăr pudră, avându-se grijă ca pe suprafața ei să se scrie anul care tocmai a început.
Așa cum spuneam și mai devreme, rețeta ”vasilopitei” diferă, schimbându-se în timp, dar importante sunt semnificația ei, puterea de a aduna toată familia în jurul mesei de Anul Nou, bucuria de a dărui și de a găsi un dar, fericirea de a te ști binecuvântat și ocrotit de Dumnezeu și Sfinții Săi. Ceea ce vă dorim și vouă să primiți în anul acesta din belșug!
Iubim Grecia 