Sousta, dansul Mării Egee (II)

Elementele distincte ale dansului Sousta

Dansul este ușor recongnoscibil prin săriturile sale sprințare care se execută în insulele din tot bazinul Egeei. Pașii sunt mărunți și rapizi, cercetătorii fiind de părere că numele dansului derivă chiar din italianul ”susta” care se traduce prin ”salt, elan, săritură”.

Dat fiind acest lucru, este de la sine înțeles că sousta este un dans mai potrivit tinerilor decât adulților, întrucât durata semnificativă a dansului și mișcările solicitante nu prea ajută seniorii să reziste. Tocmai de aceea, dansul a devenit unul specific vârstei tinere, simbolizând vitalitatea, energia și, nu în ultimul rând, curtoazia.

Dansul cinstei

Nunțile din insula Rhodos nu se pot concepe fără acest dans, care, pe lângă valențele artistice, a primit și rolul de a apropia tinerii și de a forma cupluri. Din această cauză, sousta a primit numele de ”τιμητικός χορός” (dans al cinstei, dans al onoarei), pentru că el ”legaliza” cuplurile din comunitatea locală. Odată văzuți doi tineri dansând în public împreună, familiile lor începeau să se apropie mai mult, să comunice mai mult, pregătind nunta care se anunța. În același timp, sousta era ” τιμητικός χορός”, deoarece întreaga poveste de dragoste a celor doi se desfășura sub ochii părinților care garantau cinstea și curăția viitoarei familii. Se poate spune că perioada de dinaintea nunții era mai importantă pentru protagoniști, decât însăși viața de familie, deoarece acum se construia cuplul, acum se pregătea contextul în care cei doi urmau să trăiască împreună.

Noțiunea de cinste se manifesta, în dans, prin evitarea atingerii fizice dintre un bărbat și o femeie, chiar și atunci când erau soți. Spațiul public era unul care îndemna la pudoare și bună cuviință, redată, în sousta, prin utilizarea batistei, năframei care făcea legătura dintre dansatori. Cu atât mai mult în cazul mireselor sau al tinerelor necăsătorite ” το μαντηλάκι”, (batista) trebuia să fie neapărat de culoare albă, indicât curăția, cinstea, virginitatea. Acest obiect vestimentar este prezent în aproape toate regiunile Greciei ca parte componentă a costumului tradițional feminin, reflectând principiile întregului neam elen bazate pe sănătatea vieții de familie, a celulei de bază a societății elene. O femeie onorabilă își construiește o familie trainică și, implicit, contribuie la păstrarea unei societăți morale.

Invitarea la dans, bineînțeles, că nu se făcea oricum. Fiind un dans de grup, sousta nu se dansa decât de cei care aparțineau grupului respectiv, invitațiile de a intra în el fiind făcute de către bărbați. Când un tânăr voia să invite o fată să danseze alături de el în grup, flutura batista în fața ei. Acceptul fetei avea loc atunci când aceasta apuca batista de colțul rămas liber. În acest fel, batista avea dublu rol, acela de a lega oamenii, dar și de a-i ține la distanță unii de ceilalți suficent de mult ca să nu se atingă și suficient de aproape ca să poată dansa. Îndrăgostiții puteau fi unul lângă celălalt, exprimându-și sentimentele în acest mod voalat, dar distanțați pentru a nu permite profanului, sexualității să interfereze cu ”τιμητικός χορός”.

Totuși tinerii au găsit mereu metode de a ”încălca” regulile și de a se apropia mai mult, chiar și când ochii adulților erau ațintiți asupra lor. În acest caz, batista nu mai era instrumentul de a-i ține la distanță, ci o modalitate de a ascunde mâinile ce se atingeau discret, una în căutarea celeilalte.

Despre alte semnificații ale acestui dans, vă dăm întâlnire și în următorul articol.

Sarakatsani – Tradiții de nuntă. Logodna (II)

Spuneam în articolul trecut dedicat acestui ritual de trecere al comunității sarakatsani că băiatul care urma să fie mire trebuia să știe să citească și să socotească, pentru a putea administra averea familiei care, de cele mai multe ori, consta în turme de oi și în cai. De aceea, la întâlnirea părinților, unde se puneau la cale detaliile nunții, viitorul socru îl chema aparent să îl ajute să descifreze vreun text sau să facă vreo operație matematică, prefăcându-se că nu mai vede bine sau că nu mai știe. Tânărul trebuia să se descurce cât de bine putea și, odată ”examenul” încheiat, se retrăgea discret din cameră, invocând un motiv oarecare, lăsând seniorii să încheie ce aveau de pregătit.

De obicei, discuțiile nu erau prea lungi sau prea tensionate, întrucât fiecare parte știa foarte bine atribuțiile care îi reveneau, protagoniștii, adică mirele și mireasa, oricum trebuiau să se supună voinței părinților, iar zestrea fetei nu era standard, așa că socrul mic avea libertatea de a-i da acesteia ceea ce găsea el de cuviință. De regulă, la nuntă, fata primea oi în loc de bani, dar erau și anumite obiecte care trebuiau neapărat să facă parte din zestre. Mai întâi, fata venea în casa viitorilor socri cu trei feluri de haine: veșmântul de mireasă, cusut cu fir aurit, hainele de sărbătoare pe care urma să le poarte

Interiorul unei colibe sarakatsani. Foto: http://www.tripadvisor.com

la ceremonii sau la biserică și, nu în cele din urmă, hainele de femeie adultă, pregătindu-se de acum de vârsta senectuții. De asemenea, mireasa trebuia să aducă în noua familie o mulțime de cămăși, șorțuri, ciorapi, papuci, fețe de pernă țesute din lână și așa numitele ”velenges” (cuvânt asemănător cu românescul ”velințe”) care erau pături groase de lână, bătucite bine în vâltori. Unele dintre aceste ”velenges” aveau ciucuri și erau folosite la dormit, altele, fără ciucuri, aveau rolul de a acoperi patul, altele, cu ciucurii mici, erau pregătite pentru cai, în timp ce un al patrulea fel, erau întrebuințate pentru împodobirea colibelor. Fiind neam nomad, sarakatsani locuiau în colibe ridicate pe schelet de lemn și acoperite cu pături sau piei de oaie, care erau ușor montate și demontate pentru a fi gata de următoarea călătorie în căutarea pajiștilor verzi și a izvoarelor cu apă rece. Asta nu însemna că femeile nu știau să-și împodobească micul univers casnic, reușind să își manifeste dragostea pentru frumos chiar și într-un mediu atât de minimalist ca cel al vieții bazate exclusiv pe transhumanță.

Tânără sarakatsana. Foto: internet.

În comunitatea sarakatsani existau chiar și concursuri prin care se recunoștea frumusețea sau hărnicia unei fete, a unui cal sau a unui tânăr. Transhumanța, cu regulile ei stricte, era un moment important în viața lor, așa că îi acordau toată atenția. Caii cei mai frumoși erau în frunte, fetele cele mai frumoase erau în fața întregii caravane ca un blazon, toată lumea era îmbrăcată în haine de sărbătoare pentru că, undeva în subconștientul colectiv, se celebra intrarea într-o altă etapă a vieții lor, în căutarea unei noi pâini. Spiritul neîmblânzit al sarakatsanilor, permanent liber, i-a împiedicat să se stabilească într-un loc, ei ducându-și familiile pe spatele cailor, așa cum le dicta trecerea anotimpurilor.

Logodna era marcată, bineînțeles, de cântece care vorbeau de întâlnirea sau pețirea celor doi protagoniști, care, la fel ca în folclorul românesc, primesc atributele unor păsări sau ale unor corpuri cerești, celebrându-se în acest fel unicitatea lor:

 

”Cine a fost pețitorul, cine a fost pețitorul?

Cine a fost cela care a mâncat scorțișoară și a unit cele două păsări,

Vulturul și porumbelul? Mirele este soarele, iar mireasa este luna,

Cei logodiți sunt precum două stele pe cer.”

 

Despre pregătirea de nuntă a celor două familii, vom vorbi într-o altă întâlnire.

Marea zeiță Hera

Soția atotputernicului Zeus, ocrotitoarea căsătoriei și a tot ceea ce presupune aceasta, Hera s-a bucurat de un cult deosebit pe tărâmul Elladei antice, ea fiind responsabilă cu oferirea de prunci soților și cu binecuvântarea mamelor în timpul nașterii.

Sursa foto: internet

Imediat ce Hera a fost eliberată din pântecele lui Cronos de către Zeus, mama acesteia, zeița Rhea, și-a condus fiica la capătul lumii, la căruntul Okeanos, pentru a fi în grija și ocrotirea zeiței Thetis. Departe de Olimp, de agitația și luptele interminabile de acolo, Hera a petrecut o perioadă de pace și izolare, până când a fost zărită de Zeus. Plecându-și ochii din înaltul cerului al cărui stapân era, Zeus s-a îndrăgostit de frumoasa fată și, fără să stea prea mult pe gânduri, a răpit-o de lângă Thetis și a dus-o în palatele sale.

Nunta a fost cel mai frumos eveniment al Olimpului, în care strălucirea miresei a rămas întipărită în veșnicie. Așezată pe tronul de aur alături de soțul său, Hera iradia, înveșmântată în straiele meșteșugit țesute de Iris și charite. Darurile zeilor nu au fost mai prejos decât mirii: Gaia, zeița Pământului, a făcut să crească din adâncimile lui un măr minunat, cu fructe de aur. Raze de lună, spume strălucitoare de mare, aripi de fluture care să o poarte cât ai clipi în toate zările lumii, aurore trandafirii, toate au fost primite de mireasa devenită acum stăpâna tuturor zeilor, dar și a întregii naturi.

Ca și soțul ei, Hera domnea din înălțimile Olimpului, folosindu-se de fulgere, nori negri și furtuni ori de câte ori o supăra câte ceva sau cineva. Capricioasă, răsfățată, frumoasă, Hera domina lumea întreagă printr-o singură privire ascuțită pornită din ochii ei mari și strălucitori. Cu mâini albe ca nufărul, bucle ce cădeau în valuri pe sub cununa așezată maiestuos pe cap, cu statura ei înaltă și armonioasă, Hera se bucura de respectul atât al soțului ei, cât și a celorlalți zei, dar și pământeni. Aceștia i-au atribuit și trăsături umane, comune cu ale oricărei femei și soții de rege, cum ar fi gelozia și tendința de a-și domina soțul. Ca urmare, și pedepsele venite din partea lui Zeus nu erau chiar ușoare, acesta nedându-se în lături când a venit vorba să-și biciuiască soția pentru nesupunere sau când a încătușat-o în lanțuri de aur și a lăsat-o să atârne între cer și pământ, cu două nicovale de fier legate de picioare.

Extrem de umană, Hera a fost zeița cea mai iubită de grecii antici, deoarece ea nu doar întruchipa femeia obișnuită ce se confrunta cu dramele zilnice și răspunderea unei familii, dar și prin spiritul protector pe care ea îl transmitea celor căsătoriți.