Numit și ”balconul Pelionului”, satul Makrinitsa își duce cu demnitate cele aproape 100 de secole de istorie cățărat pe versantul abrupt al muntelui și umbrit de platanii care i-au fost martori și prieteni tăcuți de-a lungul vremii.
Și dacă astăzi satul este căutat pentru liniște, eleganța arhitecturii tradiționale și priveliștea către portul Volos, în trecut el a fost scena unor lupte crâncene care au lăsat în urmă morți și suferință întipărită în piatra drumului.
După ce parcurgi drumul amețitor care urcă din marele port spre vârful Pelionului, ajungi sub umbra răcoroasă a arborilor seculari, pe trepte de piatră acoperite cu mușchi și ziduri care se confundă deja cu pădurea. Este satul Makrinitsa, răsfirat pe verticală, cu ulițe înguste, case înfipte în piatră sfidând parcă legile fizicii și oameni calzi care te întâmpină cu zâmbete, dulceață de portocale și, mai ales, tsipouro, băutura tare și aromată a Tesaliei. La intrarea în sat, alb, luminos, poate ignorat de turiștii grăbiți, se înalță un monument de marmură cu capul unui bărbat tânăr pe el, având un nume ciudat sau poate prea puțin cunoscut: Charles C. Ogle. Nu este nume elen și totuși este scris pe un monument de marmură. O cercetare scurtă a istoriei locale dezvăluie o poveste dureroasă despre tinerețe, curaj, entuziasm și, mai presus de toate, de dragoste față de Grecia.
Născut în Londra la mijloc de secol al XIX-lea (aprilie 1851), Charles Chaloner Ogle s-a remarcat nu doar prin precocitatea sa ca tânăr arhitect, ci și prin talentul gazetăresc ce l-a făcut să ajungă în punctele fierbinți ale Europei, acolo unde popoarele balcanice duceau lupte grele de eliberare de sub jugul otoman. Trecând o perioadă prin Serbia, de unde transmitea corespondențe de război în calitate de jurnalist al faimosului ”Builder”, Ogle a descoperit Grecia atunci când a lucrat cu celebrul arhitect german Ziller la dezvoltarea urbanistică a orașului Atena. Pe lângă aceasta, el a început să ducă propria luptă împotriva turcilor, sprijinind armata elenă cu tot ce putea, în special cu articolele sale din ”The Times” care dezvăluiau atrocitățile comise de otomani și eroismul elen în special din Creta și Tessalia. Ca recunoaștere a dragostei sale față de țara pe care o conducea, regele George I l-a decorat cu medalia Crucea Mântuitorului, distincție oferită doar celor care s-au distins prin fapte deosebite în slujba patriei.
Preocupat de investigațiile sale gazetărești din regiunea Tessaliei care, în 1878 încă nu era parte Greciei, ci se afla în Imperiul Otoman, Charles Ogle a ajuns în regiunea Pelionului unde, în luna ianuarie a acelui an, grecii și-au făcut publică dorința lor de eliberare, au înființat un guvern provizoriu și au cerut îndependența regiunii și alipirea ei cu țara-mamă. Prima confruntare sângeroasă cu armata turcă a avut loc în februarie, iar rezultatul a fost înfricoșător pentru greci. Învinși de soldații lui Recep Pașa, au fost uciși fără milă și fără deosebire, bărbați, femei, copii sau adulți, satul Makrinitsa transformându-se într-o adevărată baie de sânge. Atrocitățile au continuat câteva zile, răzbunarea turcilor îndreptându-se și spre satele apropiate. Cu dorința de dreptate și pana ascuțită de jurnalist, Charles Ogle a dezvăluit toate aceste crime în ”The Times”, trezind în rândul opiniei publice occidentale un sentiment de empatie generală pentru poporul elen. Mai mult decât atât, el a plătit oameni care să-l ajute nu doar în investigația de jurnalist, ci să continue lupta de eliberare.
O a doua confruntare a avut loc peste numai câteva săptămâni, la mijlocul lui martie 1878, în timpul căreia Charles Ogle și-a găsit sfârșitul. Trupul decapitat i-a fost găsit după câteva zile, fiind recunoscut după un semn de la încheietura mâinii și după notițele găsite în buzunarul jachetei. Cercetările autorităților elene au dus la confirmarea morții tânărului jurnalist englez, mai ales că au apărut și martori, o femeie și un copil, care surprinseseră momentul uciderii lui și care au povestit mai departe.
Vestea uciderii lui Charles Ogle a produs un val de emoție atât la Atena, acolo unde a fost înmormântat, cât și în Londra natală de unde familia îndurerată a trimis o telegramă către Guvernul elen prin care și-a transmis mulțumirea pentru modul în care fiul lor a fost înmormântat și respectat de popor.
Peste numai câțiva ani, Tessalia și Epirul deveneau părți ale Elladei, încheind fericit lupta plină de sacrificii ale oamenilor din aceste regiuni.
Clădită pe sângele elenilor și filoelenilor, istoria Greciei este un șir lung de portrete de viteji care nu și-au precupețit viața pentru idealul atât de frumos scris și întipărit în conștiința lor, ” Ελευθερία ή θάνατος!” , printre ei numărându-se și Charles C. Ogle, considerat primul corespondent de război din istorie ucis pe câmpul de luptă.
Din chihlimbar, os, rășină sau sidef, purtat în palmă cu delicatețe, aducând liniștea și alinarea atunci când sufletul este prea încărcat, komboloiul a devenit una cu bărbatul grec care și-a găsit în această joacă cu mărgelele un răspuns la întrebările care uneori îl frământă. Micile boabe colorate, prin zgomotul delicat pe care îl scot atunci când alunecă pe firul de mătase, au un efect calmant asupra celui care le ține între degete, devenind în timp, o formă de terapie. Imaginea grecilor care șed la o cafea la taclale jucând șirul de mărgele între degete este deja familiară tuturor celor care vizitează Ellada, iar magazinele de suveniruri deja au inclus komboloiul printre produsele reprezentative grecești.
niște elemente obligatorii. Mai întâi de toate, mărgelele trebuie prinse pe un fir de mătase, nu prin zale de lanț. Aceasta caracteristică permite boabelor să scoată sunetele melodioase atunci când alunecă și se lovesc unele de altele. Komboloiul nu înseamnă numai niște mărgele, ci este una cu melodicitatea sunetelor emise de acestea, este dualitate de material și spiritual. Apoi, în locul unde mărgelele se unesc, trebuie să existe o boabă mai mare, numită sugestiv ”o pappas” (”preotul / popa”) și ”founda”, ciucurele care în trecut era pufos și mare întrucât se considera că deține puteri magice de alinare și calmare în momente mai tensionate. În trecut nu se putea concepe komboloiul fără ”preot” și ciucure, dar astăzi au apărut schimbări atât în ceea ce privește numărul boabelor, care a mai scăzut de la 23, cât și la elementele componente, ciucurele dispărând aproape complet și fiind înlocuit de capetele șirului de sfoară sau mătase pe care sunt prinse mărgelele. În afară de asta, komboloiul a început să fie confecționat și din alte materiale mai ieftine, cum ar fi plasticul care mai înăbușă sau denaturează sunetul mărgelelor. Din rațiuni pur comerciale, se mai face rabat de la calitate și autenticitate, dar adevărații cunoscători știu întotdeauna unde să găsească un komboloi demn de colecție.
Iubim Grecia 