Pe coastele însorite ale Pindului, undeva, pierdut în nori și păduri, Metsovo își poartă în tăcere secolele care trec imperturbabil în sunetul talăngilor ce vorbesc tuturor despre vlahii dârzi, stăpânitori ai pășunilor grase și ai pădurilor întunecate. Împărțind munții doar cu urșii și cu Dumnezeu, păstorii de aici și-au clădit în timp casele, familiile și istoria, păstrându-și cu sfințenie limba, portul și tradițiile.
Aflat la intersecția marilor căi comerciale, satul a înflorit din comerțul făcut cu Imperiul Otoman, dar și cu popoarele din vest și chiar a intenționat să-și declare autonomia, să devină Regiunea Autonomă Aromână la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Istoria a făcut că această regiune să nu mai apară pe harta Elladei, dar nici nu mai e nevoie de ea: într-o lume globalizată în care orice e înghițit de orice, uniformizându-se, viața ”midzănească”, așa cum spun aromânii de aici, continuă lin în lumina de miere a toamnelor de pe munte, după regulile lor și ale turmelor pe care le păstoresc. De aici au pornit în lume aromânii și meglenoromânii, purtându-și copiii și poveștile până la Carpați și gurile Dunării. Iar cântecele și dansurile lor au început să vorbească despre culmile aspre ale Pindului, despre cerul oglindit în apele lacului și despre ”feata mușată” care mereu își așteaptă alesul în pervazul înflorit al ferestrei.
Mirosind a fructe coapte și a must proaspăt, ascuns pe sub acoperișurile de țiglă roșie și copacii seculari ce mărginesc străzile pietruite, Metsovo seamănă cu cuib solitar de vulturi de unde, odinioară, au pornit în lume eroi locali care sunt pomeniți și azi de bătrâni. Vremurile s-au mai schimbat, modernitatea bate în pereții de piatră cenușie ai caselor, satul este legat acum de restul țării prin autostradă confortabilă, dar bătrânii vlahi se încăpățânează să-și ducă existența după vechile cutume. Nimic nu pare să le perturbe liniștea zilei petrecute sub umbra platanilor stufoși, să îi oprească din sfat sau să-i gonească spre case. Generoasă și tăcută, piața centrală a satului își oferă umbra și răcoarea tuturor acelor povești vii, coborâte parcă din pânza vreunui pictor. Unii încă mai poartă straie tradiționale, poate urmași ai vajnicilor ”arhondzi” de odinioară, care stăpâneau Pindul și drumurile cu afacerile lor prospere. Oamenii de frunte ai satului, ”arhondzii” din Metsovo reprezentau clasa privilegiată a societății de atunci, pentru că ei erau cei care aduceau prosperitatea pentru întreaga comunitate și contribuiau din plin la dezvoltarea ei. De la ei au rămas mândria și afacerile de familie, fermitatea convingerilor și puterea de a îmblânzi muntele cu urșii lui, dar și banul atât de capricios și alunecos. De la mesele tavernelor, te privesc cu interes, așa cum privești o vitrină luminoasă: ești fascinat de ceea ce este expus acolo, dar știi că sticla dintre voi este granița dintre lumea ta și ceea ce se află în lumina ademenitoare a vitrinei. Bătrânii satului se retrag în lumea lor de demult, pe care o povestesc printre aburi de cafea și cețurile serii, lăsându-te să treci mai departe, dincolo de locul și istoria lor. Cumperi grăbit câteva suveniruri, cauți un loc de cazare și de cină și, a doua zi, părăsești satul cu sentimentul că ai atins cumva liniștea acestui loc cu prezența ta, ca și cum ai fi tulburat o apă lină.
De undeva, de nicăieri, biserica Agia Paraskevi își trimite dangătele clopotului spre piscurile cețoase ale munților. Seara aduce cu ea miros tare de iarbă udă și de flori sălbatice. În intuneric, Metsovo se retrage în ochiurile luminoase ale ferestrelor acoperite cu perdele brodate, lăsând loc zânelor pădurii să zburde libere peste oameni, vise și somn. Ascultând respirația tăcută a Epirului, călătorul întinde mâna spre fâșiile de ceață pe care ele le aruncă peste sat. La ceas de odihnă, oameni și animale se regăsesc în brațele stâncoase ale Pindului.
S-ar putea să vă mai placă și:
Iubim Grecia 