Plăcintă vlahă din Makedonia de Vest

Că Ellada este țara ”pitelor”, a ”plăcintelor” nu mai este niciun dubiu. Inventivi și rafinați, grecii au făcut din aproape orice o umplutură care să desfete ochii, nasul și papilele gustative. Cu dovleac, bulgur, brânză, ierburi, plăcintele fac parte din cultura locală a fiecărei regiuni elene. Dintre acestea, plăcintele din ținutul vlahilor sunt unice nu doar prin modul de preparare, ci, mai ales, prin importanța acordată simbolurilor ce definesc identitatea culturală a acestui grup etnic. Chiar și între ei, vlahii își recunosc spațiul geografic după modul în care coc plăcintele. De exemplu, vlahii din Makedonia te avertizează uneori că ”dacă mergi în Thessalia, vei vedea că ei (adică vlahii de acolo) le fac diferit, groase de trei degete”. Plăcintele vlahilor din Makedonia sunt diferite și ca formă, compacte pentru a putea fi mai ușor transportate la păscutul oilor sau caprelor, dar și ca mod de a fi consumate, ele reprezentând o masă în sine, fără alte bucate alături. Păstori din tată în fiu, vlahii makedoneni folosesc din plin iaurtul, laptele sau brânza printre ingredientele de bază ale plăcintelor, precum și grăsimea animală, seul de oaie, în preparare. Un lucru deosebit de interesant pentru lingviști îl reprezintă faptul că vlahii makedoneni nu au în limba lor termenul de ” ελαιόλαδο” (”ulei de măsline”) ci aproape românescul ”omtou di leniu” sau ”ounntoulemnou” care înseamnă ”ulei din lemn” / ”ulei din copac” / ”untdelemn”.

Sursa foto: internet

Plăcinta vlahă din Makedonia se face, la fel, din foi și umplutură, foile fiind întinse cu nelipsita vergea din lemn numită aici ”klostis” și coapte în ”gastra”, vasul mare de aramă, rotund, acoperit cu capac, ce se așeza direct pe cărbunii încinși în cuptor, asigurând coacerea uniformă a plăcintei. În trecut, foile erau unse între ele cu unt sau grăsime animală, dar vremurile moderne și teama pentru valorile mari ale colesterolului au făcut ca gospodinele să recurgă la ulei sau margarină. Această soluție, utilizată timp de aproape 40-50 de ani, s-a dovedit, însă, neinspirată, întrucât plăcintele au început să piardă din savoarea originală. Dezvoltarea turismului în regiunea Makedoniei de vest a făcut ca femeile vlahe să caute în sertarele bunicelor rețetele originale ale plăcintelor, mult mai apreciate decât variantele moderne și dietetice.

Plăcinta vlahă cu brânză și spanac se face simplu, din câteva ingrediente de bază.

Pentru foi:

• 650 g de făină,
• 300 ml apă,
• Sare,
• 15 ml oțet,
• 100 ml ulei.

Pentru umplutură:

• 200 g unt (osânză / margarină),
• 4 ouă,
• 300 g brânză feta fărâmițată,
• 1 kg de spanac sau alte verdețuri tocate mărunt,
• Sare,
• Piper

Pentru a obține aluatul de foi, se amestecă făina cu un vârf de cuțit de sare, uleiul, oțetul și apa și se frământă bine. Aluatul trebuie să iasă moale, nelipicios, suficient de elastic ca să poată fi modelat ușor. Când crede că este gata, gospodina scoate aluatul din vasul în care l-a făcut și-l mai frământă puțin pe o suprafață bine înfăinată, împărțindu-l la final în două părți egale din care se vor face foile plăcintei. Fiecare foaie se întinde cu vergeaua, se unge cu grăsime (ulei, seu, unt sau margarină), și se împăturește, procesul reluându-se de câteva ori. Apoi, foile împăturite se dau la frigider pentru aproximativ 10 – 15 minute, timp în care se pregătește umplutura care constă în amestecul simplu al tuturor ingredientelor.

În tava de copt unsă și ea bine cu grăsime pentru a împiedica lipirea plăcintei, se întinde prima foaie de plăcintă care trebuie să fie un pic mai mare decât vasul, astfel încât marginile ei să atârne în afară. Peste această foaie, se întinde umplutura (în acest caz formată din brânză, ouă și spanac asezonate după gust cu sare și piper), apoi marginile foii de la bază se ridică și se așază peste umplutură. Cea de-a doua foaie se întinde și ea și se va așeza peste tavă, acoperind totul.

La final, înainte de a băga plăcinta la cuptor, gospodina o va unge cu grăsime din belșug (unt topit / margarină topită etc) și o va porționa cu ajutorul unui cuțit bine ascuțit.

Plăcinta va sta la copt timp de aproximativ 30-40 de minute, la o temperatură de 200 de grade Celsius. Cât va sta pe masă, gata preparată? Asta nu se mai știe. Ceea ce se știe cu siguranță este faptul că, în această regiune a Elladei, plăcintele au o viață extrem de scurtă 🙂

Popas pe tărâmul zânelor: Metsovo

Pe coastele însorite ale Pindului, undeva, pierdut în nori și păduri, Metsovo își poartă în tăcere secolele care trec imperturbabil în sunetul talăngilor ce vorbesc tuturor despre vlahii dârzi, stăpânitori ai pășunilor grase și ai pădurilor întunecate. Împărțind munții doar cu urșii și cu Dumnezeu, păstorii de aici și-au clădit în timp casele, familiile și istoria, păstrându-și cu sfințenie limba, portul și tradițiile.

Aflat la intersecția marilor căi comerciale, satul a înflorit din comerțul făcut cu Imperiul Otoman, dar și cu popoarele din vest și chiar a intenționat să-și declare autonomia, să devină Regiunea Autonomă Aromână la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Istoria a făcut că această regiune să nu mai apară pe harta Elladei, dar nici nu mai e nevoie de ea: într-o lume globalizată în care orice e înghițit de orice, uniformizându-se, viața ”midzănească”, așa cum spun aromânii de aici, continuă lin în lumina de miere a toamnelor de pe munte, după regulile lor și ale turmelor pe care le păstoresc. De aici au pornit în lume aromânii și meglenoromânii, purtându-și copiii și poveștile până la Carpați și gurile Dunării. Iar cântecele și dansurile lor au început să vorbească despre culmile aspre ale Pindului, despre cerul oglindit în apele lacului și despre ”feata mușată” care mereu își așteaptă alesul în pervazul înflorit al ferestrei.

Sursa foto: AHM personal.

Mirosind a fructe coapte și a must proaspăt, ascuns pe sub acoperișurile de țiglă roșie și copacii seculari ce mărginesc străzile pietruite, Metsovo seamănă cu cuib solitar de vulturi de unde, odinioară, au pornit în lume eroi locali care sunt pomeniți și azi de bătrâni. Vremurile s-au mai schimbat, modernitatea bate în pereții de piatră cenușie ai caselor, satul este legat acum de restul țării prin autostradă confortabilă, dar bătrânii vlahi se încăpățânează să-și ducă existența după vechile cutume. Nimic nu pare să le perturbe liniștea zilei petrecute sub umbra platanilor stufoși, să îi oprească din sfat sau să-i gonească spre case. Generoasă și tăcută, piața centrală a satului își oferă  umbra și răcoarea tuturor acelor povești vii, coborâte parcă din pânza vreunui pictor. Unii încă mai poartă straie tradiționale, poate urmași ai vajnicilor ”arhondzi” de odinioară, care stăpâneau Pindul și drumurile cu afacerile lor prospere. Oamenii de frunte ai satului, ”arhondzii” din Metsovo reprezentau clasa privilegiată a societății de atunci, pentru că ei erau cei care aduceau prosperitatea pentru întreaga comunitate și contribuiau din plin la dezvoltarea ei. De la ei au rămas mândria și afacerile de familie, fermitatea convingerilor și puterea de a îmblânzi muntele cu urșii lui, dar și banul atât de capricios și alunecos. De la mesele tavernelor, te privesc cu interes, așa cum privești o vitrină luminoasă: ești fascinat de ceea ce este expus acolo, dar știi că sticla dintre voi este granița dintre lumea ta și ceea ce se află în lumina ademenitoare a vitrinei. Bătrânii satului se retrag în lumea lor de demult, pe care o povestesc printre aburi de cafea și cețurile serii, lăsându-te să treci mai departe, dincolo de locul și istoria lor. Cumperi grăbit câteva suveniruri, cauți un loc de cazare și de cină și, a doua zi,  părăsești satul cu sentimentul că ai atins cumva liniștea acestui loc cu prezența ta, ca și cum ai fi tulburat o apă lină.

Sursa foto: AHM personal.

De undeva, de nicăieri, biserica Agia Paraskevi își trimite dangătele clopotului spre piscurile cețoase ale munților. Seara aduce cu ea miros tare de iarbă udă și de flori sălbatice. În intuneric, Metsovo se retrage în ochiurile luminoase ale ferestrelor acoperite cu perdele brodate, lăsând loc zânelor pădurii să zburde libere peste oameni, vise și somn. Ascultând respirația tăcută a Epirului, călătorul întinde mâna spre fâșiile de ceață pe care ele le aruncă peste sat. La ceas de odihnă, oameni și animale se regăsesc în brațele stâncoase ale Pindului.

 

S-ar putea să vă mai placă și:

Karydopita

Turnul Alb din Tesalonic

 

”Elenaki, Elenaki…”

Mângâiată de soarele Egeei de nord, renumită prin brânza feta și mierea cu gust divin, insula Lemnos (Limnos) este o răspântie a apelor, un punct de început și de sfârșit în drumurile ce leagă Europa de Asia Mică. Se spune că este locul în care Zeul l-a gonit pe Hefaistos din Olimp, micuța insulă vulcanică devenind căminul zeului artizan care, la din jocul cu focul, izbutea să creeze lucruri uimitor de frumoase.

Ca urmare a poziției sale geografice aproape de strâmtoarea Dardanele, insula Lemnos a cunoscut, de-a lungul vremii, influențe atât grecești, cât și turcești, nu doar ca urmare a invaziilor otomane, ci și datorită imigrării multor crescători de animale din zona Constantinopolului care au găsit aici și hrană îmbelșugată pentru animalele lor, dar și pacea unui nou cămin. Și cum să nu rămâi aici, când marea generoasă îți oferă tot ce are ea mai bun în materie de pește și fructe de mare, când aerul sărat, bătut de brize, face ca iarba să dea cel mai bun gust brânzei feta, iar soarele e prezent pe cer parcă la nesfârșit? Tocmai de aceea, poate, locuitorii acestei fărâme de uscat de pe întinsul mării Egee, au ales să poarte mereu cu ei bucuria cântecului. Și imigranții din fostul Imperiu Otoman și băștinașii au făcut din muzică și cât un limbaj comun care i-a ajutat să se cunoască mai bine și să se înfrățească. Imigranții au fost cei care au adus aici lira, ca instrument muzical, și ea a rămas statornică în muzica tradițională a acestei insule vreme de secole, până în zilele noastre. În afară de lira lemniană, imigranții, muzicieni profesioniși, au adus și vioara, baglamaki, bouzouki și fluierul de lemn.

Așa că nu e de mirare că și portul locuitorilor a fost influențat de cel al

Costum tradițional masculin, insula Lemnos

imigranților, creând un fel de veșminte specifice acestor locuri. Costumul masculin este dominat de culoarea albă a pantalonilor (vraka) și a vestei, la care se adaugă o cămașă fie albă, fie de altă culoare, brâu cafeniu, cizme sau chiar opinci. Elementul specific al portului tradițional masculin, care trădează oarecum și ocupația de bază, este năframa albă de pe capul bărbaților, înfășurată într-un mod anume, astfel încât să protejeze capul de soarele puternic și de vântul care străbate insula. Întrucât munca de bază este cea legată de creșterea animalelor, ținuta masculină a fost adaptată la specificul locurilor, care îmbină atât pantele abrupte ale dealurilor din nord, cât și dunele de nisip sau țărmurile stâncoase.

Costumul feminin este dominat de culori nisipii și este destul de simplu, alcătuit din cămașă cu mâneci dantelate, vestă, fustă, năframă și salbe de bani de aur care arată bogăția și statutul social al femeii respective, precum și pantofi de piele confecționați chiar de cea care îi poartă.

Dansurile sunt vesele, sprintene, descriind prin mișcări aspecte ale vieții pastorale din această comunitate. Ele însoțesc nu doar principalele momente din viața lor alături de animale, ci și cele mai importante evenimente din viața omului, cum ar fi nașterea și nunta. Ritualurile de trecere includ neapărat și momente de dans, marcând momente unice cum ar fi bărbieritul mirelui sau scăldatul noului născut la botez.

Vă lăsăm acum în compania unuia dintre cei mai mari muzicieni ai Lemnosului, Thanasis Kotsinadelis, cel care a scos la iveală și a șlefuit bogățiile imateriale ale acestui loc, muzica și dansurile locale, așezându-le la loc de cinste în folclorul elen și european.