Sarakatsani – Tradiții de nuntă. Logodna (II)

Spuneam în articolul trecut dedicat acestui ritual de trecere al comunității sarakatsani că băiatul care urma să fie mire trebuia să știe să citească și să socotească, pentru a putea administra averea familiei care, de cele mai multe ori, consta în turme de oi și în cai. De aceea, la întâlnirea părinților, unde se puneau la cale detaliile nunții, viitorul socru îl chema aparent să îl ajute să descifreze vreun text sau să facă vreo operație matematică, prefăcându-se că nu mai vede bine sau că nu mai știe. Tânărul trebuia să se descurce cât de bine putea și, odată ”examenul” încheiat, se retrăgea discret din cameră, invocând un motiv oarecare, lăsând seniorii să încheie ce aveau de pregătit.

De obicei, discuțiile nu erau prea lungi sau prea tensionate, întrucât fiecare parte știa foarte bine atribuțiile care îi reveneau, protagoniștii, adică mirele și mireasa, oricum trebuiau să se supună voinței părinților, iar zestrea fetei nu era standard, așa că socrul mic avea libertatea de a-i da acesteia ceea ce găsea el de cuviință. De regulă, la nuntă, fata primea oi în loc de bani, dar erau și anumite obiecte care trebuiau neapărat să facă parte din zestre. Mai întâi, fata venea în casa viitorilor socri cu trei feluri de haine: veșmântul de mireasă, cusut cu fir aurit, hainele de sărbătoare pe care urma să le poarte

Interiorul unei colibe sarakatsani. Foto: http://www.tripadvisor.com

la ceremonii sau la biserică și, nu în cele din urmă, hainele de femeie adultă, pregătindu-se de acum de vârsta senectuții. De asemenea, mireasa trebuia să aducă în noua familie o mulțime de cămăși, șorțuri, ciorapi, papuci, fețe de pernă țesute din lână și așa numitele ”velenges” (cuvânt asemănător cu românescul ”velințe”) care erau pături groase de lână, bătucite bine în vâltori. Unele dintre aceste ”velenges” aveau ciucuri și erau folosite la dormit, altele, fără ciucuri, aveau rolul de a acoperi patul, altele, cu ciucurii mici, erau pregătite pentru cai, în timp ce un al patrulea fel, erau întrebuințate pentru împodobirea colibelor. Fiind neam nomad, sarakatsani locuiau în colibe ridicate pe schelet de lemn și acoperite cu pături sau piei de oaie, care erau ușor montate și demontate pentru a fi gata de următoarea călătorie în căutarea pajiștilor verzi și a izvoarelor cu apă rece. Asta nu însemna că femeile nu știau să-și împodobească micul univers casnic, reușind să își manifeste dragostea pentru frumos chiar și într-un mediu atât de minimalist ca cel al vieții bazate exclusiv pe transhumanță.

Tânără sarakatsana. Foto: internet.

În comunitatea sarakatsani existau chiar și concursuri prin care se recunoștea frumusețea sau hărnicia unei fete, a unui cal sau a unui tânăr. Transhumanța, cu regulile ei stricte, era un moment important în viața lor, așa că îi acordau toată atenția. Caii cei mai frumoși erau în frunte, fetele cele mai frumoase erau în fața întregii caravane ca un blazon, toată lumea era îmbrăcată în haine de sărbătoare pentru că, undeva în subconștientul colectiv, se celebra intrarea într-o altă etapă a vieții lor, în căutarea unei noi pâini. Spiritul neîmblânzit al sarakatsanilor, permanent liber, i-a împiedicat să se stabilească într-un loc, ei ducându-și familiile pe spatele cailor, așa cum le dicta trecerea anotimpurilor.

Logodna era marcată, bineînțeles, de cântece care vorbeau de întâlnirea sau pețirea celor doi protagoniști, care, la fel ca în folclorul românesc, primesc atributele unor păsări sau ale unor corpuri cerești, celebrându-se în acest fel unicitatea lor:

 

”Cine a fost pețitorul, cine a fost pețitorul?

Cine a fost cela care a mâncat scorțișoară și a unit cele două păsări,

Vulturul și porumbelul? Mirele este soarele, iar mireasa este luna,

Cei logodiți sunt precum două stele pe cer.”

 

Despre pregătirea de nuntă a celor două familii, vom vorbi într-o altă întâlnire.