Dacă pașii vă poartă prin însoritul Peloponez, aveți grijă să nu pierdeți întâlnirea cu una din bijuteriile bizantine ale Elladei, și anume Biserica Sfintei Teodora de la Vasta. Venerată atât de localnici, cât și de pelerinii sosiți din cele patru colțuri ale lumii, Sfânta Teodora împrăștie lumină și har de la mormântul ei, făcând minuni chiar cu bisericuța care îi este închinată. De ce spunem asta? Imaginile vorbesc de la sine: de o fragilitate aparte, micuță și aparent vulnerabilă în fața secolelor care i-au încercat trăinicia, biserica poartă în zidurile ei nu doar sute de ani de furtuni, războaie, cutremure sau cotropiri ale vrăjmașilor, ci și 17 copaci falnici care și-au găsit aici brazdă bună pentru a răsări și a crește.
Minunea a fost acceptată de oamenii de știință care au încercat în fel și chip să explice modul în care copacii impresionanți au răsărit și au străpuns acoperișul bisericii, fără ca acest lucru să-i dăuneze în vreun fel. Copacii Sfintei Teodora au îmbrățișat edificiul, lăsând firișoare subțiri de rădăcină să se întrețeasă printre cărămizi și să coboare apoi în pământ. Niciuna din rădăcinile lor nu este vizibilă în afara zidurilor, nici în interiorul bisericii, nici în exterior nu se vede absolut nimic, ci doar trunchiurile înalte și de 30 de metri care țâșnesc maiestuos din acoperiș.
Cum a fost posibil acest lucru? Răspunsul îl primim de la Sfânta Teodora care a trăit pe aceste locuri prin secolul a XI-lea. Venea dintr-o familie simplă, cu mulți frați, dar cu mare dragoste pentru Hristos. Aici a primit primele învățături creștine, a fost educată să-și iubească patria și credința mai mult ca orice. Tocmai din dragoste pentru pământul natal, Sfânta Teodora a hotărât să intre în luptă atunci când regiunea a fost atacată de bandiți. Vremurile erau tulburi și mulți dușmani râvneau la îndestularea și pacea din Imperiul Bizantin, așa că pirații, bandiții nu pierdeau nicio ocazie de a ataca localitățile elene. Curajoasa Teodora s-a îmbrăcat în haine bărbătești și s-a dus să-și apere regiunea, împreună cu alți viteji ai satului ei. Lupta nu a fost una ușoară, iar slăbiciunea tinerei în fața dezlănțuiților vrăjmași și-a spus cuvântul. Tânăra a fost lovită de moarte. Întinsă la pământ, simțindu-și sfârșitul aproape, a mai avut putere să înalțe o rugăciune către Cel pe care ea Îl iubea atât de mult: ”Doamne, fă ca trupul meu să devină biserică, sângele meu să devină râu de apă, iar părul meu să devină pădure de copaci.”
Nimeni nu știe cum s-a sfârșit lupta aceea, dar memoria colectivă ne spune că oamenii, îndurerați de pierderea acestei tinere, i-au luat trupul și i l-au îngropat cu cinste, iar pe locul morții ei au ridicat o biserică. Timpul, în curgerea lui tăcută, a arătat tuturor că rugăciunea fetei a fost ascultată: un râu care trecea în zonă și-a schimbat traseul ajungând să curgă chiar pe sub biserica închinată ei, iar mai mulți copaci au început să crească din zidurile acesteia. Mai mult, la mormântul Sfintei au început să se înfăptuiască minuni, aici găsindu-și alinarea din ce în ce mai mulți oameni.
Copacii Sfintei Teodora unesc Cerul și pământul, sprijinindu-se pe Logos, ca la crearea lumii. Ei și bisericuța au devenit una, un trup, așa cum și-a dorit Sfânta, împrăștiind har și binecuvântare tuturor celor care ajung la ei.